Diferența dintre tratamentele de fosfat și pasivare în metale constă în scopurile și mecanismele lor.

Fosfatul este o metodă esențială pentru prevenirea coroziunii în materialele metalice. Obiectivele sale includ furnizarea de protecție a coroziunii la metalul de bază, servirea ca primer înainte de pictură, îmbunătățirea rezistenței la aderență și coroziune a straturilor de acoperire și acționând ca un lubrifiant în procesarea metalului. Fosfatul poate fi clasificat în trei tipuri pe baza aplicațiilor sale: 1) fosfat de acoperire, 2) fosfat de lubrifiere la extrudare la rece și 3) fosfat decorativ. Poate fi, de asemenea, clasificat după tipul de fosfat utilizat, cum ar fi fosfat de zinc, fosfat de zinc-calciu, fosfat de fier, fosfat de zinc-mangan și fosfat de mangan. În plus, fosfatul poate fi clasificat în funcție de temperatură: fosfat la temperatură ridicată (peste 80 ℃) fosfat, la temperatură medie (50–70 ℃) fosfat, la temperatură scăzută (în jur de 40 ℃) fosfat și la temperatura camerei (10-30 ℃).

Pe de altă parte, cum are loc pasivarea în metale și care este mecanismul său? Este important de menționat că pasivarea este un fenomen cauzat de interacțiunile dintre faza metalică și faza soluției sau de fenomene interfațiale. Cercetările au arătat impactul abraziunii mecanice asupra metalelor într -o stare pasivată. Experimentele indică faptul că abraziunea continuă a suprafeței metalice provoacă o schimbare negativă semnificativă a potențialului de metal, activând metalul într -o stare pasivată. Acest lucru demonstrează că pasivarea este un fenomen interfațial care apare atunci când metalele intră în contact cu un mediu în anumite condiții. Pasivarea electrochimică are loc în timpul polarizării anodice, ceea ce duce la modificări ale potențialului metalului și la formarea de oxizi de metal sau săruri pe suprafața electrodului, creând o peliculă pasivă și provocând pasivarea metalului. Pasivarea chimică, pe de altă parte, implică acțiunea directă a agenților de oxidare, cum ar fi HNO3 concentrat pe metal, formând o peliculă de oxid la suprafață sau adăugarea de metale ușor pasivatabile, cum ar fi CR și Ni. În pasivarea chimică, concentrația agentului de oxidare adăugat nu ar trebui să scadă sub o valoare critică; În caz contrar, este posibil să nu inducă pasivarea și ar putea duce la o dizolvare mai rapidă a metalelor.